Istoric

Istoria învățământului superior tehnic în București are drept început anul 1818, când Gheorghe Lazăr, inginer venit din părțile Transilvaniei, a reușit să obțină învoirea de a deschide cursurile de inginerie cu predare în limba română la Scoala de la Sfântul Sava. În programul cursurilor erau incluse “aritmetica cu toate părțile, gheometria teoreticească, trigonometria, alghebra, gheodesia sau ingineria cu iconomia și arhitectura”.

La 24 martie 1818 domnitorul I. Gh. Caragea dă hrisovul prin care aprobă anaforaua boierilor efori ai școlilor din Țara Românească prin care se solicita înființarea cursurilor de inginerie și numește pe Gheorghe Lazăr “dascăl” de aritmetică, geometrie și grafie la Sf. Sava.

Gheorghe Lazăr lansează un vibrant apel către tineretul român, chemându-l să urmeze școala “chiar în limba maicii sale” și începe cursurile în august 1818, în chiliile mănăstirii. La această școala au învățat Ion Heliade Rădulescu, Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru precum și numeroși tineri din toate straturile sociale și chiar tineri veniți din Moldova.

În timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu, profesorii și elevii Școlii românești de la Sf. Sava s-au alăturat cu entuziasm luptei de eliberare socială și națională, însuși Gheorghe Lazar învățându-i pe panduri să tragă corect cu tunurile.

În 1821 Gheorghe Lazăr termina manualul său didactic “Aritmetica matematica”, rămas în manuscris până în 1919, când Traian Lalescu îl publica sub titlul “Trigonometria cea dreaptă”.

În 1823 Ion Heliade Rădulescu este numit de către domnitorul Grigore D. Ghica profesor la Școala de la Sf. Sava în locul lui Gheorghe Lazăr, care, bolnav, părăsește școala și se retrage la Avrig, satul său natal, unde moare la 17 septembrie 1823, în vârstă de numai 44 de ani.

În anul următor, 1824, Eforia Școlilor dă anaforaua prin care Petrache Poenaru este numit profesor definitiv. Petrache Poenaru, elev al Școlii de la Sf. Sava, cu studii la Școala Politehnica de la Paris, este cunoscut și prin faptul că în mai 1827 obține în Franța brevetul de invenție pentru primul toc rezervor din lume sub denumirea de “condei portăreț fără sfârșit alimentându-se cu cerneală”.

Școala de la Sf. Sava se închide în intervalul 1828 – 1831, din cauza epidemiei de ciumă și holera și a războiului ruso – turc, în urma căruia în cele două principate românești se aplică legiuirea denumită Regulament Organic.

Conform acestei legiuiri se consfințesc patru categorii de școli: școli începătoare cu 4 ani de studiu, umanitarele cu 4 ani de studiu, învățaturile complimentare cu 3 ani și cursurile speciale de 3 ani.

În capitolul I, secțiunea IV sub titlul “Cursuri speciale” se fac următoarele precizări:
“art. 11. Aceste cursuri vor cuprinde legile, matematică aplicată și agricultura practică.
art. 21. Cursul de matematică aplicată va fi compus iarăși din trei clasuri.
art. 22. În cel dintâi se va învăța trigonometria aplicată la meșteșugul de ridicarea planurilor și algebra superioară.
art. 23. În clasul al doilea se va învăța mai întâi calculul diferențial și integral, pe urmă geodezia, pe cat va fi trebuincioasă la triangulația cea mare pentru ridicarea planurilor topografice.
art. 24. În clasul al treilea se învață mecanica si arhitectura.”

Petrache Poenaru, numit de generalul Kiseleff director al Colegiului de la Sf. Sava, a fost un mare animator al învățământului ingineresc și a desfășurat o largă activitate de traducere a unor cărți de geometrie și de algebră, contribuind și la înzestrarea Colegiului cu aparate, instrumente fizice și colecții de lucrări. La insistențele lui, în 1837, s-au adus două teascuri și literele necesare pentru tipărirea de manuale. El traduce și tiparește manualul de geometrie al lui Legendre, manual care constituia primul curs de acest gen publicat în parțile române. Tot Petrache Poenaru traduce din limba latină și publică la București lucrarea lui Appeltauer “Elemente de algebră”, primul curs de algebră din Țara Românească”.

Revoluția din 1848 a întrerupt activitatea tuturor școlilor din Principate pentru doi ani. În septembrie 1850 comisia formată din Petrache Poenaru, S. Marcovici și C.N. Brăiloiu prezintă domnitorului Barbu Știrbei proiectul privind reorganizarea învățământului, care cuprindea toate treptele. Din porunca domnitorului “s-a întocmit o nouă programă de învățături, împărțita în trei trepte: începatoare, colegiale și speciale, iar în programa ultimei trepte se găsește un curs special într-un mod restrâns la inginerii civili pentru a forma ingineri topografi, ingineri de șosele și arhitecți”.

Prin opisul domnesc din 17 octombrie 1850 s-a creat o facultate de ingineri împărțită în trei secții: topografi, ingineri de poduri și arhitecți. De asemenea, prin același opis s-a înființat o școală de meșteșuguri.

Domnitorul Barbu Știrbei precizează astfel rolul facultății de inginerie: “… materiile învățăturilor s-au combinat cu scop de a se da elevilor cele mai temeinice principiuri de topografie, construcție a podurilor și șoselelor și de arhitectură, prin învățarea științelor matematice aplicate la desemn, la măsurare, la calcul, la cunoștința puterii materialelor de construcții, la mecanică și prin învățătura osebitelor ordine de arhitectură”. Cităm în continuare: “nimeni să nu fie primit în funțiunea de inginer pentru poduri și șosele, sau inginer arhitect, sau inginer topograf, dacă nu va înfățișa diploma pentru cursul de inginerie civila și nimeni nu va fi primit a exercita profesiunea de hotarnic sau avocat dacă nu va avea diplomă pentru cursul de legi”.

Din lipsă de cadre didactice, domnitorul Barbu Știrbei a adus în țară pe Louis Chretien Leon Lalanne, absolvent al Școlii Naționale de Poduri și șosele de la Paris. El a înființat o școala de conductori de lucrări publice, iar elevii acestei școli primeau o leafă de 150 – 400 de lei lunar în timpul studiilor și care se reducea de la o lună la alta, dacă nu învățau bine. Elevii erau obligați să lucreze trei ani după absolvire în serviciul statului, în caz contrar erau obligați să restituie leafa primită.

Școala Lalanne a funcționat cu întreruperi până în 1858, când s-a format “Școala de conductori” cu caracter permanent, care a constituit baza înființării mai tarziu a Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București.

În 1855 se înregistrează înființarea unei Școli tehnice de telegrafie precum și jurnalul domnesc prin care se introduce alfabetul latin în școli și în actele oficiale de stat.

La 1 octombrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează decretul privind înființarea “Școalei de Ponți și Șosele, Mine și Arhitectură” din București. Programul de studiu era făcut pentru doi ani, iar pentru admitere se cereau clase gimnaziale.

La 5 decembrie 1864 apare Legea asupra instrucțiunii publice, ministrul Lucrărilor publice fiind Mihail Kogalniceanu. Prin aceasta lege, învățământul românesc devine unitar în întreaga țară, iar anii de studiu erau de patru ani pentru învățământul primar (obligatoriu și gratuit), șapte ani pentru învățământul secundar (liceal) și de trei ani pentru învățământul universitar.

Activitatea “Școalei de Ponți și Șosele, Mine și Arhitectură” este întreruptă la abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1866.

La 30 octombrie 1867 domnitorul Carol infiinteaza “Scoala de Poduri, Sosele si Mine”, cu o durata de 5 ani, dintre care un an preparator, trei ani de cursuri comune si ultimul an de cursuri de specializare, cu doua sectii de specializare: Sectia de Poduri si sosele si Sectia de Mine. Scoala avea programul: Anul preparator: aritmetica, geometria, trigonometria, fizica elementara, desenul; Anul I : geometria descriptiva, calculul diferential si integral, fizica, geometria analitica, desenul; Anul II: aplicatiile geometriei descriptive, chimia, mecanica analitica, desenul; Anul III: mecanica aplicata, curs de constructii, mineralogia, fizica industriala, geodezia, desenul; Anul IV cuprindea pentru sectia de Poduri si Sosele: cursuri de poduri, sosele, cai ferate, arhitectura industriala, apoi proiecte si desen, iar pentru Sectia de Mine: cursuri de chimie aplicata, metalurgie, exploatarea minelor, dreptul administrativ, economia politica, apoi proiecte si desen.

Invingand felurite greutati de ordin material sau cauzate de lipsa personalului didactic, scoala a functionat fara intrerupere, dezvoltandu-se si perfectionandu-se in mod continuu pana in zilele noastre, sub diferite denumiri: Scoala nationala de poduri si sosele din 1881, Scoala Politehnica din Bucuresti din 1920, Institutul Politehnic din Bucuresti incepand cu 1948 si Universitatea Politehnica din Bucuresti din 1992.

Revenind la anul 1881, notam ca directiunea scolii a fost incredintata lui Gheorghe Duca, un remarcabil organizator si promotor al invatamantului tehnic superior romanesc. Intr-un raport trimis de acest mare om la Ministerul Lucrarilor publice, el arata ca, din cauza prea numeroaselor cursuri “toate materialele erau predate in mod artificial. Ori credem ca nu exista o metoda mai vicioasa ca aceasta. O cunostinta superficiala este mult mai vatamatoare decat o ignoranta. Cand cineva nu stie, el tace si cauta sa invete; cand cineva crede ca stie, cand n-are cunostinta de ignoranta sa, el comite cu siguranta greselile cele mai stranii si e mult mai greu de a rectifica cunostinta gresita decat de a dobandi cunostintele noi”. Gheorghe Duca considera ca “o conditie esentiala de izbanda era severitatea absoluta, atat pentru conduita cat si pentru studii”. Numarul celor care reuseau in anul I nu trecea de 15 desi “nimic n-ar fi mai usor decat a avea cel putin 50 elevi in fiecare clasa, dar atunci scoala ar exista numai de nume si ar deveni o fabrica de nulitati”.

Tot lui Gheorghe Duca i se datoreaza si inceperea in 1884 a lucrarilor pentru construirea localului pentru Scoala Nationala de Poduri si Sosele, cu o capacitate initiala pentru 100 de studenti, local amplasat pe strada Polizu colt cu Calea Grivitei (corpul A actual). Localul de 5000 mp cuprindea un amfiteatru, mai multe sali de curs, laboratorul de chimie, fizica, incercari mecanice, precum si sali de desen, biblioteca si un muzeu.

La 23 martie 1888 este votata “Legea invatamantului secundar si superior” elaborata de Spiru Haret, prin care se instituie invatamantul secundar de opt clase in doua cicluri (inferior si superior) cu 3 sectii (moderna, reala, clasica), gimnazii si scoli normale, organizandu-se in acelasi timp mai temeinic invatamantul superior.

In acea perioada si pana in preajma primului razboi mondial la Scoala Nationala de Poduri si Sosele din Bucuresti au activat profesori, ingineri si oameni de stiinta remarcabili ca: Anghel Saligny; David Emmanuel (1854-1941), doctor la Sorbona, eminent matematician, autor al primelor manuale de teoria functiilor in tara noastra; Traian Lalescu (1882-1929), matematician de renume, autor al primului manual din lume privind teoria ecuatiilor integrale; Elie Radu (1853-1931), inginer constructor de cladiri, cai ferate si amenajari de apa, initiator al utilizarii betonului armat; Grigore Cerchez (1850-1927), inginer si arhitect adept sustinator al afirmarii specificului national in arhitectura, autor al proiectului vechiului local al Institutului de Arhitectura din Bucuresti; Andrei Ioachimescu (1868-1943), inginer si matematician, autor al revistei “Gazeta matematica”, a carei contributie la pregatirea matematica a tineretului din Romania a fost cu totul exceptionala; Ion Ionescu (1870-1946), inginer si matematician, profesor a carui constinciozitate si severitate au intrat in legenda, autor a numeroase lucrari de constructii de poduri si al unor studii hidrotehnice, intemeietor si sustinator devotat al Gazetei matematice; Gheorghe Filipescu (1882-1937), inginer eminent si profesor de Rezistenta materialelor in care a introdus utilizarea calculului vectorial la studiul grinzilor cu zabrele.

In 1913, cu intentia de a se face fata nevoilor evolutiei economice a Romaniei de dinainte de razboi, s-a urmarit extinderea invatamantului universitar catre aplicatii si un prim inceput a fost facut prin infiintarea unei “Scoli de electricieni”, transformata mai tarziu in “Institut electrotehnic” pe langa Universitatea din Iasi si pe langa Universitatea din Bucuresti. Initiativa a apartinut in buna parte prof. dr. D. Hurmuzache.

Istoria invatamantului superior romanesc de electrotehnica incepe deci in 1913.

La 1 septembrie 1920 este numit director Nicolae Vasilescu-Karpen, care elaboreaza proiectul de lege pentru transformarea Scoalei Nationale de Poduri si Sosele in “Scoala Politehnica din Bucuresti”. Decretul lege este promulgat de regele Ferdinand in 10 iunie 1921.

La data infiintarii sale Scoala Politehnica din Bucuresti este organizata pe urmatoarele 4 sectiuni: Constructii, Electromecanica, Mine si Industriala. Pe langa sectiunea Electromecanica se infiinteaza subsectiunea de Telegrafie si Telefonie. Scoala superioara de silvicultura a fost alipita Scolii Politehnice din Bucuresti, constituind cea de-a 5-a sectiune.

Cu incepere din toamna anului 1929 Scoala Politehnica practica o dubla selectie a candidatilor: un concurs de admitere in anul preparator si un concurs de admitere in anul I (pentru un numar de circa 260 de locuri).

In 1934 are loc o mare dezbatere in Senat si Camera pentru amendarea legii invatamantului din 1932 in sensul concentrarii invatamantului superior in scolile politehnice. Amendamentul propus de prof. C. Busila si sustinut de primul ministru Nicolae Iorga are urmatorul text: “Actualele sectiuni de chimie industriala, electrotehnica si chimie agricola de pe langa facultatile de stiinte din Bucuresti vor contiuna sa functioneze, pana cand, prin legea de reorganizare a invatamantului tehnic superior se va concentra intregul invatamant tehnic superior, cuprinzand si sectiunile de mai sus, in Inaltele Scoli tehnice, care se vor organiza in acest scop si in Academiile de inalte studii agricole”.

La 15 iunie 1934, in baza principiilor stabilite de consiliul de perfectionare, Scolii Politehnice din Bucuresti i se aproba dreptul de a acorda titlul stiintific de doctor-inginer. Prima diploma s-a acordat inginerului Welton J. Grook de la Universitatea Stanford – California, care sub conducerea stiintifica a prof.dr. Traian Negrescu a sustinut teza de doctorat cu titlul “Recherches experimentales sur la constitution mineralogique, et sur l’action chimique de scorier de l’elaboration de l’acier”. Pana in 1948, cand doctoratul a fost desfiintat pentru 4 ani, urmand sa fie reorganizat, au fost sustinute teze de doctorat sub conducerea stiintifica a profesorilor Costin Nenitescu, Emil Filipescu, Aurel Beles, Nicolae Vasilescu-Karpen, Ion S. Gheorghiu, Negoita Danaila, Serban Solacolu.

Prin legea din 1938, Scoala Politehnica din Bucuresti se transforma in “Politehnica Carol II din Bucuresti”. Scolile politehnice inceteaza de a mai fi conduse si administrate dupa legile lor proprii si sunt incadrate sub numele de “Politehnice” in regimul general al invatamantului superior alaturi de universitati, academii comerciale si alte scoli superioare speciale. Prin aceeasi lege se incorporeaza ca facultati ale Politehnicii din Bucuresti Academiile de Arhitectura, respectiv Agronomie din Bucuresti. De asemenea, Institutele universitare de Electrotehnica si Chimie Industriala de la Universitatea din Bucuresti s-au contopit cu sectiile de Electromecanica si de Chimie Industriala ale Politehnicii din Bucuresti.

Prin aceeasi lege anul preparator devine anul I, iar durata totala a studiilor devine cinci ani. Se infiinteaza in cadrul fiecarei facultati grupe de specializare. Astfel, la Facultatea de Electromecanica functionau urmatoarele grupe: Mecanica, Aviatie, Armament, Tehnica Navala, Electrotehnica, Electrocomunicatii. Aceasta situatie a dainuit zece ani.

Cel de-al doilea razboi mondial a perturbat desfasurarea normala a procesului de invatamant, care insa nu a fost intrerupt. La sfarsitul razboiului Politehnica din Bucuresti, functiona cu sapte facultati: Constructii, Electromecanica, Mine si Metalurgie, Silvicultura, Chimie Industriala, Agronomie, Arhitectura.

Reforma invatamantului realizata prin legea din 3 august 1948 transforma Politehnica din Bucuresti in “Institutul Politehnic din Bucuresti” avand patru facultati: Chimie Industriala, Electrotehnica, Mecanica, Textile. Pentru prima data ramura electrotehnica, devenita una din ramurile definitorii ale progresului tehnic, are o facultate de sine statatoare, iar grupele sale de specializare sunt in numar de trei: Masini si Aparate electrice, Productia si Distributia Energiei Electrice, Electronica si Telecomunicatii.

In 1951, Energetica se rupe din Facultatea de Electrotehnica si devine facultate separata cu trei sectii: Termoenergetica, Hidroenergetica, Electroenergetica. In Facultatea de Electrotehnica raman in continuare doua specializari: Masini si Aparate electrice, Electronica. In 1953 si specializarea Electronica se separa de Facultatea de Electrotehnica, devenind facultate independenta.

In 1957 Facultatile de Electrotehnica si Energetica fuzioneaza intr-o singura facultate cu denumirea de Facultate de Electrotehnica si Energetica. Aceste facultati se vor separa trei ani mai tarziu, pentru ca in 1986 sa se uneasca din nou, separarea avand loc patru ani mai tarziu.

Atat in perioada dintre cele doua razboaie mondiale cat si dupa cel de al doilea razboi, Facultatea de Electromecanica, respectiv de Electrotehnica a beneficiat de un corp profesoral de elita, in cea mai mare parte fosti absolventi ai Scolii Nationale de Poduri si Sosele, care, cu toate vicisitudinile razboiului si apoi ale comunismului, au tinut inca sus faclia unei scoli ingineresti cu totul meritorii. Trebuie sa ne amintim astfel de: Nicolae Vasilescu-Karpen (1870-1964), primul rector al Scolii Politehnice, in conducerea careia a ramas timp de 20 de ani, eminent profesor si savant in domeniul fenomenelor electromagnetice, cu o teza de doctorat referitoare la campul magnetic al corpurilor incarcate cu sarcina electrica aflate in miscare si citata si astazi in bibliografiile complete privind teoria relativitatii; Constantin I. Budeanu (1886-1959), renumit profesor de Electricitate, care a elaborat teoria fenomenelor reactive si deformante in retele electrice, impunand-o pe plan international, reprezentant activ si deosebit de apreciat al tarii noastre in Comisiunea Electrotehnica Internationala (CEI), in care a condus Subcomitetul pentru fenomene reactive si deformante; Ion S. Gheorghiu (1885-1968), profesor de Masini electrice, autor al primului tratat de masini electrice in limba romana, cel care a elaborat in 1914-1915 primul proiect de electrificare a caii ferate Ploiesti Brasov; Tudor Tanasescu (1901-1961), profesor de electronica, autor a numeroase lucrari in domeniul circuitelor si tuburilor electronice; Dionisie Ghermeni (1877-1948), profesor de hidraulica si electrotehnica, a condus numeroase lucrari de alimentare cu apa si de canalizare in diferite orase ale tarii, a adus contributii in teoria similitudinii si a campurilor magnetice invartitoare; Alexandru Pantazi (1896-1948), profesor de geometrie analitica si descriptiva, autor al unor lucrari remarcabile de geometrie diferentiala proiectiva a curbelor si suprafetelor; Nicolae Cioranescu (1903-1957), profesor de analiza matematica, cu numeroase lucrari in domeniul teoriei ecuatiilor cu derivate partiale, remarcabil de asemenea prin adaptarea analizei matematice pentru nevoile pregatirii ingineresti; Cezar Antoni Parteni (1900-1956), profesor de Masini electrice la Politehnicile din Iasi si Bucuresti, fost rector al acesteia din urma, cu numeroase contributii la studiul masinilor electrice speciale; Alexandru Popescu (1900-1974), profesor de Electrotehnica si de Masuri electrice, cel care a proiectat si realizat laboratoarele de Masini electrice, de Masuri electrice, de Incercari industriale si de inalta tensiune din localul din Polizu, cel care a inzestrat prin stradanii deosebite Facultatea de Electrotehnica, cu o biblioteca care actualmente face parte din patrimoniul national; Remus Radulet (1904-1985), profesor de teoria electromagnetismului, autorul axiomatizarii acestei stiinte, cu contributii remarcabile in teoria electrodinamicii relativiste si teoria marimilor fizice primitive, initiatorul imensei enciclopedii tehnice intitulate “Lexiconul tehnic roman”, presedinte al Comisiunii Electrotehnice Internationale (CEI), creatorul scolii romanesti de Bazele Electrotehnicei; Constantin Dinculescu (1898-1983), profesor de Centrale si Retele electrice, initiatorul si proiectantul principal sub aspectul cerintelor de invatamant al noului local din Splaiul Independentei, fost decan al facultatii, unul din principalii autori ai electrificarii tarii dupa al doilea razboi mondial.

La 28 iunie 1965 se deschide in Splaiul Independentei nr. 313 santierul pentru construirea celui mai mare edificiu de invatamant superior din tara, noul local al Institutului Politehnic, cu o suprafata utila de 120.000 mp, respectiv 214.000 mp suprafata desfasurata, pentru o capacitate de 10.000 de studenti (ulterior se va ajunge la 30.000 de studenti), pe un teren de 100 ha. In etapa I-a, cu o suprafata desfasurata de 172.000 mp s-au realizat profilele: Invatamant general, Mecanica, CET (centrala termoelectrica), Electrotehnica, Metalurgie-Transporturi si Grup gospodaresc. Profilul Electrotehnica pentru Facultatile de Electrotehnica, de Energetica si de Automatica (infiintata in 1966) s-a finalizat in 1970-1971. Etapa a II-a, cuprinzand profilele Electronica, Chimie Industriala si Biblioteca nu s-au mai realizat. S-a inaltat insa Grupul de camine studentesti-Regie.

In 1977 Institutul Politehnic ajunge la 21700 de studenti, iar Facultatea de Electrotehnica la 1100 de studenti, cu specializarea Electrotehnica la cursurile de ingineri de 5 ani si specializarea Masini si Aparate electrice la cursurile de zi de 3 ani si serale de 4 ani de subingineri.

Legea invatamantului din 1995 da un nou cadru de dezvoltare a invatamantului tehnic superior si gaseste Facultatea de Electrotehnica a Universitatii “Politehnica” din Bucuresti cu peste 1300 de studenti, cu specializarile: Constructii electrotehnice, Electrotehnica generala, Actionari electrice, Metrologie, Inginerie matematica, Inginerie economica. In 1997 se infinteaza specializarea Inginerie economica in electrotehnica si energetica. Incepand din anul 2005, facultatea de Electrotehnica isi schimba numele in facultatea de Inginerie Electrica, odata cu trecerea la invatamantul pe cicluri: ciclul I, de 4 ani, studii universitare de licenta, ciclul II, studii universitare de masterat si ciclul III studii de doctorat de 4 sau 6 ani. Aceste cicluri sunt prevazute in legea 288/2004, privind organizarea studiilor universitare.

Pentru o buna parte din cele prezentate mai sus, s-au folosit “Date cronologice privind istoricul Institutului Politehnic din Bucuresti (1818 – 1981)” stranse de acad. prof.dr.doc.ing. Radu Voinea, prof.dr.ing. Dumitru Voiculescu si ing. Liviu Voronca.