Istoria învățământului superior tehnic în București are drept început anul 1818, când Gheorghe Lazăr, inginer venit din părțile Transilvaniei, a reușit să obțină învoirea de a deschide cursurile de inginerie cu predare în limba română la Scoala de la Sfântul Sava. În programul cursurilor erau incluse “aritmetica cu toate părțile, gheometria teoreticească, trigonometria, alghebra, gheodesia sau ingineria cu iconomia și arhitectura”.
La 24 martie 1818 domnitorul I. Gh. Caragea dă hrisovul prin care aprobă anaforaua boierilor efori ai școlilor din Țara Românească prin care se solicita înființarea cursurilor de inginerie și numește pe Gheorghe Lazăr “dascăl” de aritmetică, geometrie și grafie la Sf. Sava.
Gheorghe Lazăr lansează un vibrant apel către tineretul român, chemându-l să urmeze școala “chiar în limba maicii sale” și începe cursurile în august 1818, în chiliile mănăstirii. La această școala au învățat Ion Heliade Rădulescu, Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru precum și numeroși tineri din toate straturile sociale și chiar tineri veniți din Moldova.
În timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu, profesorii și elevii Școlii românești de la Sf. Sava s-au alăturat cu entuziasm luptei de eliberare socială și națională, însuși Gheorghe Lazar învățându-i pe panduri să tragă corect cu tunurile.
În 1821 Gheorghe Lazăr termina manualul său didactic “Aritmetica matematica”, rămas în manuscris până în 1919, când Traian Lalescu îl publica sub titlul “Trigonometria cea dreaptă”.
În 1823 Ion Heliade Rădulescu este numit de către domnitorul Grigore D. Ghica profesor la Școala de la Sf. Sava în locul lui Gheorghe Lazăr, care, bolnav, părăsește școala și se retrage la Avrig, satul său natal, unde moare la 17 septembrie 1823, în vârstă de numai 44 de ani.
În anul următor, 1824, Eforia Școlilor dă anaforaua prin care Petrache Poenaru este numit profesor definitiv. Petrache Poenaru, elev al Școlii de la Sf. Sava, cu studii la Școala Politehnica de la Paris, este cunoscut și prin faptul că în mai 1827 obține în Franța brevetul de invenție pentru primul toc rezervor din lume sub denumirea de “condei portăreț fără sfârșit alimentându-se cu cerneală”.
Școala de la Sf. Sava se închide în intervalul 1828 – 1831, din cauza epidemiei de ciumă și holera și a războiului ruso – turc, în urma căruia în cele două principate românești se aplică legiuirea denumită Regulament Organic.
Conform acestei legiuiri se consfințesc patru categorii de școli: școli începătoare cu 4 ani de studiu, umanitarele cu 4 ani de studiu, învățaturile complimentare cu 3 ani și cursurile speciale de 3 ani.
În capitolul I, secțiunea IV sub titlul “Cursuri speciale” se fac următoarele precizări:
“art. 11. Aceste cursuri vor cuprinde legile, matematică aplicată și agricultura practică.
art. 21. Cursul de matematică aplicată va fi compus iarăși din trei clasuri.
art. 22. În cel dintâi se va învăța trigonometria aplicată la meșteșugul de ridicarea planurilor și algebra superioară.
art. 23. În clasul al doilea se va învăța mai întâi calculul diferențial și integral, pe urmă geodezia, pe cat va fi trebuincioasă la triangulația cea mare pentru ridicarea planurilor topografice.
art. 24. În clasul al treilea se învață mecanica si arhitectura.”
Petrache Poenaru, numit de generalul Kiseleff director al Colegiului de la Sf. Sava, a fost un mare animator al învățământului ingineresc și a desfășurat o largă activitate de traducere a unor cărți de geometrie și de algebră, contribuind și la înzestrarea Colegiului cu aparate, instrumente fizice și colecții de lucrări. La insistențele lui, în 1837, s-au adus două teascuri și literele necesare pentru tipărirea de manuale. El traduce și tiparește manualul de geometrie al lui Legendre, manual care constituia primul curs de acest gen publicat în parțile române. Tot Petrache Poenaru traduce din limba latină și publică la București lucrarea lui Appeltauer “Elemente de algebră”, primul curs de algebră din Țara Românească”.
Revoluția din 1848 a întrerupt activitatea tuturor școlilor din Principate pentru doi ani. În septembrie 1850 comisia formată din Petrache Poenaru, S. Marcovici și C.N. Brăiloiu prezintă domnitorului Barbu Știrbei proiectul privind reorganizarea învățământului, care cuprindea toate treptele. Din porunca domnitorului “s-a întocmit o nouă programă de învățături, împărțita în trei trepte: începatoare, colegiale și speciale, iar în programa ultimei trepte se găsește un curs special într-un mod restrâns la inginerii civili pentru a forma ingineri topografi, ingineri de șosele și arhitecți”.
Prin opisul domnesc din 17 octombrie 1850 s-a creat o facultate de ingineri împărțită în trei secții: topografi, ingineri de poduri și arhitecți. De asemenea, prin același opis s-a înființat o școală de meșteșuguri.
Domnitorul Barbu Știrbei precizează astfel rolul facultății de inginerie: “… materiile învățăturilor s-au combinat cu scop de a se da elevilor cele mai temeinice principiuri de topografie, construcție a podurilor și șoselelor și de arhitectură, prin învățarea științelor matematice aplicate la desemn, la măsurare, la calcul, la cunoștința puterii materialelor de construcții, la mecanică și prin învățătura osebitelor ordine de arhitectură”. Cităm în continuare: “nimeni să nu fie primit în funțiunea de inginer pentru poduri și șosele, sau inginer arhitect, sau inginer topograf, dacă nu va înfățișa diploma pentru cursul de inginerie civila și nimeni nu va fi primit a exercita profesiunea de hotarnic sau avocat dacă nu va avea diplomă pentru cursul de legi”.
Din lipsă de cadre didactice, domnitorul Barbu Știrbei a adus în țară pe Louis Chretien Leon Lalanne, absolvent al Școlii Naționale de Poduri și șosele de la Paris. El a înființat o școala de conductori de lucrări publice, iar elevii acestei școli primeau o leafă de 150 – 400 de lei lunar în timpul studiilor și care se reducea de la o lună la alta, dacă nu învățau bine. Elevii erau obligați să lucreze trei ani după absolvire în serviciul statului, în caz contrar erau obligați să restituie leafa primită.
Școala Lalanne a funcționat cu întreruperi până în 1858, când s-a format “Școala de conductori” cu caracter permanent, care a constituit baza înființării mai tarziu a Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București.
În 1855 se înregistrează înființarea unei Școli tehnice de telegrafie precum și jurnalul domnesc prin care se introduce alfabetul latin în școli și în actele oficiale de stat.
La 1 octombrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează decretul privind înființarea “Școalei de Ponți și Șosele, Mine și Arhitectură” din București. Programul de studiu era făcut pentru doi ani, iar pentru admitere se cereau clase gimnaziale.
La 5 decembrie 1864 apare Legea asupra instrucțiunii publice, ministrul Lucrărilor publice fiind Mihail Kogalniceanu. Prin aceasta lege, învățământul românesc devine unitar în întreaga țară, iar anii de studiu erau de patru ani pentru învățământul primar (obligatoriu și gratuit), șapte ani pentru învățământul secundar (liceal) și de trei ani pentru învățământul universitar.
Activitatea “Școalei de Ponți și Șosele, Mine și Arhitectură” este întreruptă la abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1866.
La 30 octombrie 1867 domnitorul Carol înființează “Școala de Poduri, Șosele și Mine”, cu o durată de 5 ani, dintre care un an preparator, trei ani de cursuri comune și ultimul an de cursuri de specializare, cu două secții de specializare: Secția de Poduri și Șosele și Secția de Mine. Școala avea programul: Anul preparator: aritmetica, geometria, trigonometria, fizica elementară, desenul; Anul I: geometria descriptivă, calculul diferențial și integral, fizică, geometria analitică, desenul; Anul II: aplicațiile geometriei descriptive, chimia, mecanica analitică, desenul; Anul III: mecanica aplicată, curs de construcții, mineralogia, fizica industrială, geodezia, desenul; Anul IV cuprindea pentru secția de Poduri și Șosele: cursuri de poduri, șosele, căi ferate, arhitectura industrială, apoi proiecte și desen, iar pentru Secția de Mine: cursuri de chimie aplicată, metalurgie, exploatarea minelor, dreptul administrativ, economia politică, apoi proiecte și desen.
Învingând felurite greutăți de ordin material sau cauzate de lipsa personalului didactic, scoala a funcționat fără întrerupere, dezvoltându-se și perfecționându-se în mod continuu până în zilele noastre, sub diferite denumiri: Școala naționala de poduri și șosele din 1881, Școala Politehnica din București din 1920, Institutul Politehnic din București începand cu 1948 și Universitatea Politehnica din București din 1992.
Revenind la anul 1881, notăm că direcțiunea școlii a fost încredințată lui Gheorghe Duca, un remarcabil organizator și promotor al învățământului tehnic superior românesc. Într-un raport trimis de acest mare om la Ministerul Lucrărilor Publice, el arata că, din cauza prea numeroaselor cursuri “toate materialele erau predate în mod artificial. Ori credem că nu exista o metodă mai vicioasa ca aceasta. O cunoștinta superficială este mult mai vătămătoare decât o ignoranță. Când cineva nu știe, el tace și caută să învețe; când cineva crede că știe, când n-are cunoștință de ignoranța sa, el comite cu siguranță greșelile cele mai stranii și e mult mai greu de a rectifica cunoștința greșită decât de a dobândi cunoștințele noi”. Gheorghe Duca considera că “o condiție esențială de izbândă era severitatea absolută, atât pentru conduită cât și pentru studii”. Numărul celor care reușeau în anul I nu trecea de 15 deși “nimic n-ar fi mai ușor decât a avea cel puțin 50 elevi în fiecare clasă, dar atunci școala ar exista numai de nume și ar deveni o fabrică de nulități”.
Tot lui Gheorghe Duca i se datorează și începerea în anul 1884 a lucrărilor pentru construirea localului pentru Școala Națională de Poduri și Șosele, cu o capacitate inițială pentru 100 de studenți, local amplasat pe strada Polizu colț cu Calea Griviței (corpul A actual). Localul de 5000 mp cuprindea un amfiteatru, mai multe săli de curs, laboratorul de chimie, fizică, încercări mecanice, precum și săli de desen, biblioteca și un muzeu.
La 23 martie 1888 este votată “Legea învățământului secundar și superior” elaborată de către Spiru Haret, prin care se instituie învățământul secundar de opt clase în două cicluri (inferior și superior) cu 3 secții (modernă, reală și clasică), gimnazii și școli normale, organizându-se în același timp mai temeinic învățământul superior.
În acea perioadă și până în preajma primului război mondial, la Școala Națională de Poduri și Șosele din București au activat profesori, ingineri și oameni de știință remarcabili ca: Anghel Saligny; David Emmanuel (1854-1941), doctor la Sorbona, eminent matematician, autor al primelor manuale de teoria funcțiilor în țara noastră; Traian Lalescu (1882-1929), matematician de renume, autor al primului manual din lume privind teoria ecuațiilor integrale; Elie Radu (1853-1931), inginer constructor de clădiri, căi ferate și amenajări de apă, inițiator al utilizării betonului armat; Grigore Cerchez (1850-1927), inginer și arhitect adept susținator al afirmării specificului național în arhitectură, autor al proiectului vechiului local al Institutului de Arhitectură din București; Andrei Ioachimescu (1868-1943), inginer și matematician, autor al revistei “Gazeta matematică”, a carei contribuție la pregatirea matematică a tineretului din România a fost cu totul excepțională; Ion Ionescu (1870-1946), inginer, matematician și profesor, a cărui conștinciozitate și severitate au intrat în legendă, autor a numeroase lucrări de construcții de poduri și al unor studii hidrotehnice, întemeietor și susținător devotat al Gazetei Matematice; Gheorghe Filipescu (1882-1937), inginer eminent și profesor de Rezistența materialelor în care a introdus utilizarea calculului vectorial la studiul grinzilor cu zăbrele.
În 1913, cu intenția de a se face față nevoilor evoluției economice a României de dinainte de război, s-a urmărit extinderea învățământului universitar către aplicații și un prim început a fost făcut prin înființarea unei “Școli de electricieni”, transformată mai târziu în “Institut electrotehnic” pe lângă Universitatea din Iași și pe lângă Universitatea din București. Inițiativa a aparținut în bună parte prof. dr. D. Hurmuzache.
Istoria învățământului superior românesc de electrotehnică începe deci în 1913.
La 1 septembrie 1920 este numit director Nicolae Vasilescu-Karpen, care elaborează proiectul de lege pentru transformarea Școalei Naționale de Poduri și Șosele în “Școala Politehnica din București”. Decretul lege este promulgat de regele Ferdinand în 10 iunie 1921.
La data înființării sale, Școala Politehnica din București este organizată pe următoarele 4 secțiuni: Construcții, Electromecanică, Mine și Industrială. Pe lângă secțiunea Electromecanică se înființeaza subsecțiunea de Telegrafie și Telefonie. Școala superioară de silvicultură a fost alipită Școlii Politehnice din București, constituind cea de-a 5-a secțiune.
Cu începere din toamna anului 1929 Școala Politehnică practică o dublă selecție a candidaților: un concurs de admitere în anul preparator și un concurs de admitere în anul I (pentru un număr de circa 260 de locuri).
În anul 1934 are loc o mare dezbatere în Senat și Camera pentru amendarea legii învățământului din 1932, în sensul concentrării învățământului superior în școlile politehnice. Amendamentul propus de prof. C. Busila și susținut de primul ministru Nicolae Iorga are următorul text: “Actualele secțiuni de chimie industrială, electrotehnică și chimie agricolă de pe lângă facultățile de științe din București, vor continua să funcționeze, până când, prin legea de reorganizare a învățământului tehnic superior se va concentra întregul învățământ tehnic superior, cuprinzând și secțiunile de mai sus, în Înaltele Școli Tehnice, care se vor organiza în acest scop și în Academiile de Înalte Studii Agricole”.
La 15 iunie 1934, în baza principiilor stabilite de consiliul de perfecționare, Școlii Politehnice din București, i se aprobă dreptul de a acorda titlul științific de doctor-inginer. Prima diplomă s-a acordat inginerului Welton J. Grook de la Universitatea Stanford – California, care sub conducerea științifica a prof.dr. Traian Negrescu a susținut teza de doctorat cu titlul “Recherches experimentales sur la constitution mineralogique, et sur l’action chimique de scorier de l’elaboration de l’acier”. Până în 1948, când doctoratul a fost desființat pentru 4 ani, urmând să fie reorganizat, au fost susținute teze de doctorat sub conducerea știintifică a profesorilor Costin Nenitescu, Emil Filipescu, Aurel Beles, Nicolae Vasilescu-Karpen, Ion S. Gheorghiu, Negoita Danaila, Șerban Solacolu.
Prin legea din 1938, Școala Politehnică din București se transformă în “Politehnica Carol II din București”. Școlile Politehnice înceteaza de a mai fi conduse și administrate după legile lor proprii și sunt încadrate sub numele de “Politehnice” în regimul general al învățământului superior alături de universități, academii comerciale și alte școli superioare speciale. Prin aceeasi lege se încorporeaza ca facultăți ale Politehnicii din București, Academiile de Arhitectură, respectiv Agronomie din București. De asemenea, Institutele Universitare de Electrotehnică și Chimie Industrială de la Universitatea din București s-au contopit cu secțiile de Electromecanică și de Chimie Industrială ale Politehnicii din București.
Prin aceeasi lege anul preparator devine anul I, iar durata totală a studiilor devine cinci ani. Se înființează, în cadrul fiecarei facultăți, grupe de specializare. Astfel, la Facultatea de Electromecanică funcționau următoarele grupe: Mecanică, Aviație, Armament, Tehnica Navală, Electrotehnică, Electrocomunicații. Această situație a dăinuit zece ani.
Cel de-al doilea război mondial a perturbat desfășurarea normală a procesului de învățământ, care însa nu a fost întrerupt. La sfârșitul războiului, Politehnica din București, funcționa cu șapte facultăți: Construcții, Electromecanică, Mine și Metalurgie, Silvicultură, Chimie Industrială, Agronomie, Arhitectură.
Reforma învățământului realizată prin legea din 3 august 1948, transformă Politehnica din București în “Institutul Politehnic din București” având patru facultăți: Chimie Industrială, Electrotehnică, Mecanică, Textile. Pentru prima dată, ramura electrotehnică, devenită una dintre ramurile definitorii ale progresului tehnic, are o facultate de sine stătătoare, iar grupele sale de specializare sunt în număr de trei: Mașini și Aparate Electrice, Producția și Distribuția Energiei Electrice, Electronică și Telecomunicații.
În 1951, Energetica se rupe din Facultatea de Electrotehnică și devine facultate separată cu trei secții: Termoenergetică, Hidroenergetică, Electroenergetică. În Facultatea de Electrotehnică rămân în continuare două specializari: Mașini și Aparate Electrice, Electronica. În 1953 și specializarea Electronică se separă de Facultatea de Electrotehnică, devenind facultate independentă.
În 1957 Facultățile de Electrotehnică și Energetică fuzionează într-o singură facultate cu denumirea de Facultatea de Electrotehnică și Energetică. Aceste facultati se vor separa trei ani mai târziu, pentru ca în 1986 să se unească din nou, separarea având loc patru ani mai târziu.
Atât în perioada dintre cele două războaie mondiale cât și după cel de al doilea război, Facultatea de Electromecanică, respectiv de Electrotehnică a beneficiat de un corp profesoral de elită, în cea mai mare parte, foști absolvenți ai Școlii Naționale de Poduri și Șosele, care, cu toate vicisitudinile războiului și apoi ale comunismului, au ținut încă sus făclia unei școli inginerești cu totul meritorii. Trebuie să ne amintim astfel de: Nicolae Vasilescu-Karpen (1870-1964), primul rector al Școlii Politehnice, în conducerea căreia a ramas timp de 20 de ani, eminent profesor și savant în domeniul fenomenelor electromagnetice, cu o teză de doctorat referitoare la câmpul magnetic al corpurilor încărcate cu sarcină electrică aflate în mișcare, citată și astăzi în bibliografiile complete privind teoria relativității; Constantin I. Budeanu (1886-1959), renumit profesor de Electricitate, care a elaborat teoria fenomenelor reactive și deformante în rețele electrice, impunând-o pe plan internațional, reprezentant activ și deosebit de apreciat al țării noastre în Comisiunea Electrotehnică Internațională (CEI), în care a condus Subcomitetul pentru fenomene reactive și deformante; Ion S. Gheorghiu (1885-1968), profesor de Mașini electrice, autor al primului Tratat de Mașini Electrice în limba română, cel care a elaborat în 1914-1915 primul proiect de electrificare a căii ferate Ploiești – Brașov; Tudor Tănăsescu (1901-1961), profesor de electronică, autor a numeroase lucrări în domeniul circuitelor și tuburilor electronice; Dionisie Ghermeni (1877-1948), profesor de hidraulică și electrotehnică, a condus numeroase lucrări de alimentare cu apă și de canalizare în diferite orașe ale țării, a adus contribuții în teoria similitudinii și a câmpurilor magnetice învârtitoare; Alexandru Pantazi (1896-1948), profesor de geometrie analitică și descriptivă, autor al unor lucrări remarcabile de geometrie diferențială proiectivă a curbelor și suprafețelor; Nicolae Cioranescu (1903-1957), profesor de analiză matematică, cu numeroase lucrări în domeniul teoriei ecuațiilor cu derivate parțiale, remarcabil de asemenea prin adaptarea analizei matematice pentru nevoile pregătirii inginerești; Cezar Antoni Parteni (1900-1956), profesor de Mașini electrice la Politehnicile din Iași și București, fost rector al acesteia din urmă, cu numeroase contribuții la studiul mașinilor electrice speciale; Alexandru Popescu (1900-1974), profesor de Electrotehnică și de Măsuri electrice, cel care a proiectat și realizat laboratoarele de Mașini electrice, de Măsuri electrice, de Încercări industriale și de înaltă tensiune din localul din Polizu, cel care a înzestrat prin strădanii deosebite Facultatea de Electrotehnică, cu o bibliotecă, care actualmente face parte din patrimoniul național; Remus Raduleț (1904-1985), profesor de teoria electromagnetismului, autorul axiomatizării acestei știinte, cu contribuții remarcabile în teoria electrodinamicii relativiste și teoria mărimilor fizice primitive, inițiatorul imensei enciclopedii tehnice intitulate “Lexiconul tehnic român”, președinte al Comisiunii Electrotehnice Internaționale (CEI), creatorul școlii românești de Bazele Electrotehnicei; Constantin Dinculescu (1898-1983), profesor de Centrale și Rețele electrice, inițiatorul și proiectantul principal sub aspectul cerințelor de învățământ al noului local din Splaiul Independenței, fost decan al facultății, unul din principalii autori ai electrificării țării după al doilea război mondial.
La 28 iunie 1965 se deschide, în Splaiul Independenței nr. 313, șantierul pentru construirea celui mai mare edificiu de învățământ superior din țară, noul local al Institutului Politehnic, cu o suprafață utilă de 120.000 mp, respectiv 214.000 mp suprafață desfașurată, pentru o capacitate de 10.000 de studenți (ulterior se va ajunge la 30.000 de studenți), pe un teren de 100 ha. În etapa I-a, cu o suprafață desfasurată de 172.000 mp s-au realizat profilele: Învățământ general, Mecanică, CET (centrala termoelectrică), Electrotehnică, Metalurgie-Transporturi și Grup Gospodăresc. Profilul Electrotehnică pentru Facultățile de Electrotehnică, de Energetică și de Automatică (înființată în anul 1966) s-a finalizat în 1970-1971. Etapa a II-a, cuprinzând profilele Electronică, Chimie Industrială și Biblioteca nu s-au mai realizat. S-a înălțat însă Grupul de cămine studențești – Regie.
În anul 1977 Institutul Politehnic ajunge la 21700 de studenți, iar Facultatea de Electrotehnică la 1100 de studenți, cu specializarea Electrotehnică la cursurile de ingineri de 5 ani și specializarea Mașini și Aparate Electrice la cursurile de zi de 3 ani și serale de 4 ani de subingineri.
Legea învățământului din 1995 dă un nou cadru de dezvoltare a învățământului tehnic superior și găsește Facultatea de Electrotehnică a Universității “Politehnica” din București cu peste 1300 de studenți, cu specializările: Construcții electrotehnice, Electrotehnică generală, Acționări electrice, Metrologie, Inginerie matematică, Inginerie economică. În 1997 se înfințează specializarea Inginerie economică în electrotehnică și energetică. Începând din anul 2005, Facultatea de Electrotehnică își schimbă numele în Facultatea de Inginerie Electrică, odată cu trecerea la învățământul pe cicluri: ciclul I, de 4 ani, studii universitare de licență, ciclul II, studii universitare de masterat și ciclul III studii de doctorat de 4 sau 6 ani. Aceste cicluri sunt prevăzute în legea 288/2004, privind organizarea studiilor universitare.
Pentru o bună parte din cele prezentate mai sus, s-au folosit “Date cronologice privind istoricul Institutului Politehnic din București (1818 – 1981)” strânse de acad. prof.dr.doc.ing. Radu Voinea, prof.dr.ing. Dumitru Voiculescu și ing. Liviu Voronca, structurate și redactate în cadrul secțiunii referitoare la „Istoricul Facultății de Inginerie Electrică” de către prof.dr.ing. Claudia Laurența POPESCU și dr.ing. Cristian Fartinescu.
